10/23/2015 - Xerox in Cluj-Napoca
Posted in Unspecified

xerox cluj

 

 că trebuia să ajung acolo mai demult.
Înnoptase.
Mă aflam într-un oraş străin, cu străzi ciudate, întortocheate, care nu duceau nicăieri. Tîrziu mi-am dat seama că indicatoarele erau false, deşi scria clar, cu litere mari, colorate : „PE AICI SE CIRCULA ÎN SENS UNIC !“
La început, minat de fluxul mişcării generale, nu observasem că mă învîrtesc într-un cerc vicios, că orice drum mă readuce în acelaşi loc ; furat de lumina reclamelor sclipitoare, uitasem adresa care mi se dăduse cînd, deodată, am înţeles că îmbătrânisem.
Dintr-o vitrină mă privea strîmb un necunoscut care-mi făcea semne protectoare. M-am uitat în toate părţile. Nu mai era nimeni. Mi se făcuse frică. Automat, mi-am adus aminte că trebuia să ajung undeva, dar pierdusem adresa, pe care, ştiu sigur, o aveam.
Am început să alerg bezmetic, crezînd că am nimerit în-tr-o înfundătură care, cu siguranţă, trebuia să aibă vreo lumină pe aproape.
Peste tot era însă întuneric şi cineva se şi luase după mine, îi auzeam paşii şi respiraţia aproape, tot mai aproape, ca un abur care se spărgea la picioarele mele.
M-am oprit. Se oprise. Am încercat un truc, mergînd cu paşi uşori, de vată. Şiretlicul prinsese : îmi pierduse urma.
7
Tocmai cînd credeam că mă distanţasem oarecum, grăbin-du-mă, am descoperit, uimit, ecoul mărit al paşilor mei zvîc-nindu-mi în tîmple.
Sfîrşit, m-am aşezat în mijlocul drumului pe un ciudat bolovan uitat acolo din timpul zilei ; mi-am scos o ţigară şi am început să fumez. Nu mai ţin minte cît am stat aşa, dar ştiu precis că atunci s-a întîmplat ceva neobişnuit, dacă pot spune că prin ceea ce trecusem mai înainte ţinea în vreun fel de normal.
Am descoperit că în faţa mea se afla o poartă imensă, neagră, închisă. De dincolo se auzeau nişte clopote mari, ca la moartea cuiva, cred că era şi un cor bisericesc pe aproape, cînd, deodată, poarta s-a deschis şi o mulţime desfrînată s-a năpustit spre mine, înconjurîndu-mă cu aviditate. Braţe puternice mă ţintuiau, împingîndu-mă în mijlocul pieţii, unde, pe nişte scări improvizate, un preot (Marele Preot, probabil), ridicînd spre cer mîna dreaptă, a făcut un semn grav, liniştind mulţimile, întor-cîndu-se apoi spre mine care, de fapt, nici nu mai existam.
îmi dădeam seama că, fără ştirea mea, se pune ceva la cale, ceva de viaţă şi de moarte, nu mai încăpea nici o îndoială, dar, imobilizat, paralizat de tot ce mi se întîmpla, aproape că asistam cu pasivitate, ca la un spectacol străin, la întreaga ceremonie.
De undeva, dintr-o ieşire subterană, au apărut nişte femei îndoliate, care, tinere şi frumoase, la lumina unor puternice reflectoare, în ritmurile unei muzici apocaliptice, au început un dans frenetic, de sabat.
Cei care mă ţineau legat uitaseră de mine, hipnotizaţi de flăcările ce jucau pe şoldurile pîrguite ale dansatoarelor, acum aproape goale. Eu însumi, bănuind că totul n-a fost decît o glumă, am început să rîd şi, fără voia mea, m-am pomenit în dans, contaminat de frenezia generală. Eram din nou în centru, dar acum, înconjurat de tinereţe, de muzică, trăind momentul pînă la uitare de sine.
Un paznic, ,1-am recunoscut după uniformă, apropiindu-se de mine, mi-a şoptit conspirativ :
— Nu uita, eşti aşteptat! şi s-a retras fără să-i dau de urmă.
Am continuat, bineînţeles, să dansez, dar cuvintele paznicului mă urmăreau ca un destin. Mi-am dat seama apoi, speriat, că femeia cu care dansam era chiar fiica preotului, căci ea mă asigura de o intervenţie salvatoare pe lîngă acesta.
8
Eram surprins, neştiindu-mă vinovat, de aceea n-am luat în seamă nimic şi, profitînd de îmbulzeala generală, am tras-o după mine pe Lola — aşa spunea că o cheamă — şi ne-am ascuns într-o circiumă de periferie, cunoscută de ea mai de mult. Am coborât nişte trepte întunecate, de sub pămînt se auzea o muzică, un fel de muzică, se vedeau nişte oameni, un fel de oameni. Eram la Peştera. Stalactite şi stalagmite discret luminate dădeau un aer de poetic mister întregului, savante hrube despărţeau în intime compartimente acest nebănuit spaţiu.
Ceea ce m-a şocat de la început a fost anunţul de la intrare, aşezat deasupra unei aşa-zise garderobe, cu litere roşii ca un păcat, desenate în caractere vechi, aforistic : „Eliberează-te de orice constrângeri, ca să ajungi la tine, primul om !“.
N-am înţeles imediat sensul acestor cuvinte, dar aveam în-tr-adevăr nevoie de o eliberare, aşa încît m-am lăsat condus de Lola şi de noile întîmplări ca de o apă leneşă, binefăcătoare.
Un fel de cerber modern, cu o chică imensă (credeam că e directorul, dar tîrziu am aflat că el nici nu apărea pe acolo), ne-a obligat să ne conformăm obiceiului ,,casei“, schimbîndu-ne hainele cu un fel de cojoace primitive, ca să intrăm în „atmos-fera“ ionului. Convenţia era acceptată de toată lumea. (îmi spu-neam că ideea eliberării, de care eram avertizaţi, nu se poate realiza, dacă de la început trebuia să ne supunem unor reguli).
In Peşteră era cald. Un saxofon răguşit trăgea după sine cîteva perechi obosite, ale căror umbre se proiectau vag, în mişcări ciudate, pe pereţi. La temperatura aceea, ceasurile stătuseră. Lola cunoştea acest sublim infern. Ne-am retras într-un colţ învăluit de întuneric de unde se putea urmări în voie spectacolul general.
Abia acum aveam răgazul s-o privesc pe Lola mai îndeaproape, dar, din păcate, mai mult o bănuiam, căci, cum spuneam, locul era prost luminat.
Am încercat s-o întreb cine este, întrebare stupidă din moment ce se afla cu mine, un oarecare, un necunoscut.
— Nu e de-ajuns că eşti aici cu mine, ce mai vrei ? îmi răspunsese aproape cu răutate. Eu te-am întrebat cine eşti, de unde vii ? Mi-a fost milă de tine şi am hotărît să te salvez, atîta tot. Se vedea atît de clar că eşti nevinovat, încît violenţa răutăţii lor m-a indignat şi am încercat să te smulg.
Eram uluit. Deci nu fusese vorba despre vreo halucinaţie, eram într-adevăr pedepsit şi nu ştiam. Trebuia s-o aflu atunci
9
de la acea femeie frumoasă, cu şolduri pline şi sini obraznici, pe care o doream cu durere, dar căreia trebuia desigur să-i mulţumesc, să-i cer ajutor.
—    Ai grijă, paznicul te urmăreşte ! Cit timp vei fi eu mine, nu trebuie să-ţi fie teamă. Eu sînt fiica preotului, a Marelui Preot. Totul e să nu rămîi singur. Depinde numai de tine. Acum, hai să bem. Sîntem aici ca să uităm.
—    Nu înţeleg nimic, i-am spus. Oamenii aceia, paznicul, tu, şi acum Peştera aceasta salvatoare, unde nimeni nu te întreabă cine eşti. în fond, ce au cu mine ? Pentru ce par suspect ?
Ea a început să rîdă îngăduitor, a băut singură tot paharul şi m-a privit lung, ca şi cînd mă vedea pentru ultima oară. Vorbea mai mult pentru sine, cu un aer de glumă, dar zîmbetul ei amar era al meu, pentru mine :
—    Nu te cunosc, le e teamă de ţine. Pentru că vii din altă parte. Eu mi-am dat seama că vii din altă parte, dar te cunoşteam. Te cunosc. întinde mîna. Iată, aici eşti tu. Un destin. Mi-e şi frică să privesc. Linia aceasta duce departe, spre infinit sau spre moarte, e linia apelor mari, pe care cu tine le cari, pînă-ntr-o mare a mărilor, cîntare a cîntărilor.
Mi se părea că oficiază un cult. Devenise gravă şi aplecată asupra mea ca o întrebare. Era doar fiica Marelui Preot şi, desigur, cunoştea tainele mai ascunse ale lucrurilor.
—    Totdeauna ai murit şi ai să mori de propria-ţi mînă, mi-a spus. Numai eu te-aş putea salva, numai o femeie ca mine. Iată palma mea stingă. Un destin paralel. Undeva, aici, ca şi la tine, se arată un semn. De patimă, de sînge, de păcat. Se arată o cruce. Vom mai zăbovi pe sub stele o vreme pînă să ajungem la noi. Te vei risipi pe drumuri comune, bolnav de tine, în căutarea ta, cu ochi aprinşi de febră, ca de moarte. Dar oamenii vor trece pe lîngă tine străini, grăbiţi, deşi ar trebui să îngenuncheze, să se roage ca într-o catedrală. Tîrziu, cînd tu însuţi vei fi plecat, îşi vor aduce aminte, necrezînd că ai respirat acelaşi aer, ai mîncat la aceeaşi masă, ai băut acelaşi vin, ai iubit aceeaşi femeie ca şi ei.
îmi plăcea femeia aceasta tînără ca o flacără, care părea că oficiază un cult. în timp ce vorbea, de undeva se auzea o muzică sfîntă, un fel de muzică sfîntă ; eram într-adevăr într-o catedrală, pe care femeia aceasta acum mi-o descoperea, coborîtă
10
adine undeva, într-un loc ascuns. în faţa noastră ardea o candelă care îi dădea Lolei un aer misterios. Totuşi, acum o vedeam bine, avea ochii mari, arcuiţi de nelinişte, buze cărnoase, senzuale. Un şal negru imens îi încadra faţa ca într-o pînză de Greuze.
I-am sărutat mîna pe linia vieţii, sorbind adînc din aerul acela proaspăt, înfiorat, de pădure tînără. Gîndurile-mi erau confuze, nu ştiam exact dacă se cuvine sau nu să iubesc această femeie, atunci şi acolo, şi, implorator, am ridicat ochii spre sfinţii din vitralii. Mă priveau cu un aer de complicitate, ba, uitîndu-mă atent, am observat cu surprindere că sfinţii ne seamănă.
Se făcuse linişte, o mare linişte, se auzea doar respiraţia noastră, rămăseserăm acolo singuri, pe nesimţite. Marele Preot trebuie să fi fost undeva pe aproape, îmi era frică să-l caut, să-l privesc, să întreb de el. Peste tot erau însă semne că există. Ca o forţă oarbă. îmi era teamă de pedeapsă, mai ales acum, cînd ştiam că sînt vinovat, că o doream pe Lola, fiica lui, că eram prizonierul lui, fără ieşire.
Ne-am ridicat. Ea m-a condus spre o uşă laterală, care dădea într-un coridor lung, întunecat, ca de închisoare. M-am pomenit apoi într-o cameră mică, Xerox Cluj de femeie, camera Lolei. Totul respira aerul ei. O atmosferă muzicală, de o tonalitate joasă, de violoncel. Fotolii leneşe, covoare orientale, moi, îngropînd sunetele.
Lola se şi dezbrăcase, se afla acum în mijlocul patului, ca un fruct pîrguit, numai dorinţă. Ciudat, îmi plăcea, în momentul acela, doar să o privesc, să mă satur de prezenţa ei ca de o sărbătoare. Palmele mă dureau de umerii ei rotunzi, de sînii ei, de genunchii ei, care mă aşteptau. Nici nu ştiu cînd m-am pomenit în braţele ei. Aveam senzaţia ciudată că fiinţa mea fizică se topeşte ca un fulg imens de zăpadă pe o buză fierbinte, că totul pluteşte, numai fulgi, fulgi mari şi grei, acoperind pă-mîntul cu o ploaie albă, căzîndu-mi în ochi, şiroind pe obrazul meu pal.
Apoi, cred că am adormit. Ce-a mai fost, nu mai ştiu. Cînd m-am trezit, se făcuse dimineaţă. Eram din nou singur, într-o cameră străină, într-un oraş străin, cu străzi ciudate, întortocheate, care nu duceau nicăieri.
11
2
Trebuia să ajung acolo mai demult.
Am luat-o deci de la capăt. Cred că de oboseală visasem. Totul nu fusese decît un vis. Eram într-o cameră oarecare de hotel, aveam treizeci şi cinci de ani şi trebuia să mă bărbieresc. Cu ce să încep ? Mi-am aprins o ţigară şi am format, la întîmplare, un număr de telefon. Nu răspundea nimeni. Am renunţat. Aş fi băut o cafea, dar, tocmai cînd mă pregăteam să cobor, a sunat cineva. Nu ştiam cine poate fi, poate portarul, îmi spuneam, poate portarul, vreo informaţie sau ceva de genul acesta, deci am deschis indiferent, dar, curios, nu era nimeni. Continua totuşi să sune. Mi-am dat seama că era telefonul. Desigur, vreo greşeală. Fumam indiferent, cînd, ridicînd receptorul, o voce tristă de femeie mi-a spus :
—    «„Bună dimineaţa11 sau „bună seara11, dacă vrei. Nu spune nimic. Taci şi ascultă. Nu întreba cine sînt. Ţi-e dor de mine, ştiu, dar într-o zi, cînd voi muri cu adevărat, îţi vei aduce aminte de toate astea şi vei înţelege.
Acum, „noapte bună11 sau „bună dimineaţa11, dacă vrei».
Amuţisem. Cine putea fi ? Ce să răspund ? Ce puteam răspunde ? Erau pentru mine cuvintele acelea ciudate şi cine ştia cine sînt în colţul acela de taină al fiinţei mele ?
Dintr-o răsuflare, m-am pomenit spunîndu-i :
—    Nu pleca ! Să nu pleci ! Bună dimineaţa ! Bună, bună dimineaţa ! Cum te cheamă ? Mă cunoşti ?
—    Te-am rugat să nu pui întrebări. La care să răspund mai întîi ? Mai bine să lăsăm lucrurile aşa. Taci şi ascultă. Pînă la un nume, e mult. Deocamdată, nici tu nu ştii cine eşti, cum te cheamă. Aşteaptă. Aşteaptă, am să revin, am să te mai caut, mă vei recunoaşte uşor, întotdeauna vei înţelege că sînt eu, ca o aripă sau ca o muzică, dacă vrei.
S-a întins apoi o tăcere ca o prăpastie.
Aici eram eu — dincolo ea. Cine era ea ? Sau, mai exact, cine eram eu ? Asistam cu nedumerire la întîmplările vieţii mele, cu înfiorare aproape mistică, timid, coborît uneori în mine pînă la desfiinţare sau privindu-mă de departe, cu îngrijorare, cu milă, cu ironie, cu ciudă ; alteori, ieşeam la drumul mare, tîlhar de timp, aşteptam la cîte-o răscruce vînatul greu, fără să-l prind, tîrîndu-mă apoi răstignit pînă la genunchi, pînă la inimă, pînă la ochii şi urechile mele.
12
Acum eram într-un gol, putea oricine să tragă în mine ca într-o ţintă sigură chiar şi cu gloanţe oarbe. Telefonul acela nimerise în plin. Eram despicat. Am aşteptat cîteva minute să văd ce se întîmplă. Speram sau nu speram să fie o greşeală. Aşteptam sau nu aşteptam.
Mă agăţasem de telefonul acela ca de o umbră. Am aşteptat un timp. Se auzea o muzică neauzită, ceva de începutul şi sfîrşitul lumii, apoi o melodie tristă, fără sfîrşit, o trompetă sfîşiată, ca o cădere în gol, într-o prăpastie. Telefonul s-a închis, nu ştiu cînd s-a închis, melodia continua să cadă în mine, galben.
Am rămas aşa cîteva minute, trebuia să beau o cafea, da, trebuia să beau o cafea, m-am ridicat, îmi era teamă să privesc în oglindă, şi am ieşit. Totul era nou. Păşeam ca pe o altă planetă. încercam să nu mă gîndesc la nimic, să fiu în vacanţă, să beau o cafea, să fumez. O masă mică, prietenească mă aştepta. Cafeaua, ţigara, fotoliul mi se păreau invenţiile cele mai divine de pe lume. încercam să nu mă gîndesc la nimic, totuşi melodia aceea mă urmărea, nu puteam scăpa de obsesia ei. Trompeta aceea...
Fata care mă servea era odihnitoare. îmi plăcea să o privesc. Uniforma albastră îi venea de minune. Altfel nici nu mi-o puteam închipui.
Se mişca cu un aer familiar şi grav, de intimitate lipsită de convenţionalism, care impunea dragoste şi respect în acelaşi timp. Era distinsă. O frumuseţe discretă, aproape banală pentru un ochi obişnuit. Desigur, fusta foarte scurtă, cum se purta pe atunci, îţi tăia respiraţia, împînzind privirile, dar nici un moment prezenţa ei nu îngăduia vreo jignire, deşi zîmbea cald, prietenos, ca o soră într-un spital fără bolnavi, unde rănile se mai uită, se mai vindecă.
Cred că observase că o privesc cu o atenţie dureroasă, căci ochii ei deveniseră grei, conspirativi.
Mi-am adus aminte că trebuia să ajung undeva, la o adresă care mi se dăduse mai demult; eram în căutarea ei.
Ieşind, mi s-a părut curios că portarul mă privea într-un mod ciudat, deşi m-a salutat protocolar ; nu-mi aminteam de unde-1 cunosc, mi se părea intr-adevăr o figură familiară, dar am trecut mai departe : în definitiv, toţi portarii seamănă între ei, şi poate mă înşelam.
în vara aceea dogoritoare, sufocantă, imploram un aer rece, de decembrie duşmănos, care să-mi facă bine, imploram o nin-
13
soare grozavă, fără păsări şi pomi, şi-mi tîram paşii la întîm-plare pe străzi ciudate, întortocheate, care nu duceau nicăieri.
Curios, casele semănau până la identitate, oamenii se mişcau ca pe benzi rulante, era o agitaţie continuă, un circuit ameţitor, reclame orbitoare, argint artificial în vitrine. Oameni în uniformă imprimau pe străzi săgeţi de var, stopuri automate funcţionau ireproşabil.
Am rătăcit aşa fără timp pînă tîrziu, ajunsesem, cred, undeva la periferie, în aer plutea un miros de ţuică bătrînă şi am intrat la prima circiumă din cale : Peştera. Am rămas surprins. Coborînd, am descoperit imagini cunoscute care reînviau în mintea mea ca-ntr-o amintire. Nu mai ştiam dacă întîmplă-rile nopţii trecute fuseseră vis sau realitate. Aşezîndu-mă în-tr-un colţ, în faţa aburilor de alcool, mă gîndeam că probabil oboseala, marea mea oboseală din ultimul timp, îmi juca feste. Desigur, totul fusese doar o halucinaţie, doctorii, dealtfel, îmi recomandaseră oraşul acesta îndepărtat, cu oameni de vacanţă, ca o cură sigură, verificată. Mi se spusese chiar să uit totul, să las totul acolo, să fiu un turist oarecare, fără prea multe bagaje, fără mine. îmi dăduseră şi o adresă, sau ceva de genul acesta, dar o uitasem, de oboseală o uitasem şi, ieşind la întâmplare pe străzi, speram să mi-o amintesc.
Descopeream, treptat, locuri familiare. în circiuma aceasta deci mai fusesem. Mi-am adus aminte de Lola. Cine era Lola ? Exista ? Unde era acum ? Străfulgerat de un gînd, m-am întrebat : Nu cumva telefonul acela era de la ea ? De ce nu-mi spusese nimic ? Dar muzica ? Ce fel de muzică era aceea ? Am plătit repede şi m-am reîntors la hotel, poate în lipsa mea mă căuta, poate da vreun semn, îmi spuneam.
întins în pat, stăteam aşa, fără timp, doar cu mine însumi. Trompeta aceea mă urmărea. Fumam. Pe pereţi se desenau umbre ciudate. Ar fi trebuit să citesc ceva, dar mi se făcuse lehamite, aproape totul mi se părea inutil, fără haz, fad. Aveam cu mine doar trei autori, doi poeţi şi un prozator, la care mă întorceam întotdeauna. Dealtfel, îi socoteam singurii autori de seamă pentru toate timpurile. Poeţii îi cunoşteam pe de rost, iar prozatorul nu putea fi recitit, aşa cum nu poţi să mori de două ori.
Ar fi trebuit să urc în nişte păsări, să mă satur de cer şi de ploi, să simt cîntînd în mine val de mare. Ar fi trebuit... să-mi dea cineva un telefon, să-mi pună puţină muzică, şi apoi să închidă, fără să ştiu cine a fost. Ar fi trebuit...
14
Atunci mi-a venit ideea aceea salvatoare, mă miram cum de nu mă gîndisem la ea mai de mult, era atît de simplu totul. Asta era. Puteam să inventez singur totul. Marea şi muntele, păsările, trompeta, tăcerile, toamna, culorile, ţipătul, totul, totul putea fi inventat.
M-am apucat imediat de lucru. Cu febrilitate. Aproape tot ceea ce-mi trebuia aveam. Am uitat de timp, de trecut, de toate. Ideea mă obseda într-atît, incit toate legăturile mele cu lumea din afară căzuseră. Am încuiat bine uşa, am scos telefonul din priză.
Aveam în faţa mea o noapte întreagă în care urma să se facă lumină. N-am să spun cum aveam de gînd să construiesc obiectul acela, era secretul meu, descoperirea mea. Atîta doar puteţi şti : că era vorba despre un obiect mic, aproape neînsemnat,să-l cuprinzi în palme, ca o inimă. Un fel de cutie fermecată, care putea prinde orice voce, de la pasăre pînă la vuietul mării. Un fel de scoică miraculoasă care, ca prin minune, te punea în contact cu universul, adus la tine în casă. Era — trebuia să fie — bunul meu cel mai de preţ, steaua mea călăuzitoare, „magul“ meu. I-am şi zis : MAGUL. El mă putea însoţi în singurătăţi şi pustiuri, în toamne şi primăveri, în trecut şi în viitor, în vocale şi consoane, ca un permanent prezent, ca un prieten, ca un alter ego al meu, discret, odihnitor, sublim. Nişte benzi albe, invizibile, de o adîncă şi nuanţată sensibilitate, trebuia să imprime ca într-un suflet întîmplările pe care le puteai relua apoi, într-un dialog cu tine însuţi, într-o totală intimitate, fără mască, ca în faţa unei icoane. „Magul“ acela trebuia să fie muzica purificată de sunete, poezia purificată de cuvinte.
Entuziasmul meu se consumase însă inutil, după o noapte obositoare, la capătul căreia nu rezolvasem nimic.
Am adormit tîrziu, spre dimineaţă, dezamăgit. Trebuia să aştept. Trebuia, probabil, să mai treacă un timp.
3
Prins de ideea mea salvatoare, am abandonat orice altă preocupare şi am început să caut materialul de care aveam nevoie pentru construirea aparatului meu.
15
Vacanţa care mi se recomandase devenise acum o reţetă fără valoare. Eram, totuşi, fericit că nu mă cunoştea nimeni, că puteam lucra în voie, că puteam respira, deşi vara aceea era sufocantă. Am lăsat timpul să rezolve de la sine lucrurile. Viaţa mea se desfăşura aproape normal, dacă n-ar fi fost ideea care mă subjugase în ultimul timp. Încercam să cunosc oraşul, vagabondam pînă tîrziu pe străzi, mă opream uneori la Peştera, îmi plăcea acolo, alteori întîrziam în barul micuţ şi primitor al hotelului unde mă servea aceeaşi fată în albastru, cu genunchi care luau respiraţia şi ochi de taină şi de noapte adîncă, boală curată.
Telefonul nu dădea nici un semn. Muzica aceea, vocea aceea, parcă fuseseră o greşeală, ţineau parcă de amintire. Şi, totuşi, aşteptam. Aşteptam un semn, o minune, care întîrziau.
Puteam să fac o mie de alte lucruri importante, „folosi-toare“, dar hotărîsem să nu fac nimic, era dreptul meu. Mă închideam în cameră, cufundat în întuneric, contopit cu lucrurile, cu desenele din tablouri, care coborau lingă mine cuminţi, domestice. Era timpul meu, era dreptul meu, pentru care nu avusesem niciodată vreme.
De ani de zile sîngeram pentru acest timp, care mi se fura clipă de clipă, zi de zi ! Voiam să ascult muzică, să stau, pur şi simplu să stau, să stau culcat şi să fumez, atîta tot, să fumez ! Şi să nu mă gîndesc la nimic. De ani de zile trăisem visul acesta. De ani de zile. Întotdeauna renunţasem la mine, uitînd de mine, pentru ca, tîrziu, obosit, întorcîndu-mă noaptea acasă, să-mi văd umbra păşind aplecat înaintea mea, palidă sub lumina lunii, clătinîndu-se. Zidurile mă ştiau, străzile mă cunoşteau. Voiam să mă întorc la mine. Cu orice preţ. Trebuia să-mi cuceresc acest timp şi să-l impun.
Am închis ferestrele şi uşile. Telefonul era scos din priză. Nu eram acasă pentru nimeni. Puteam, am spus, să fac o mie de treburi importante, dar, de data aceasta, voiam să fac ceva al meu, numai al meu. Acel ceva era invenţia mea. Lucram la ea zi şi noapte.
Pusesem aproape totul la punct. Făcusem rost de toate elementele necesare, ştiam bine asta. Ieşise ceva deosebit, mă minunam eu însumi de ce descopeream. Seara, mai ales seara, mă întorceam cu emoţie „acasă“ şi priveam magul, aşa cum priveşti într-un suflet. Şi, totuşi, nu mergea. Ceva nu era în regulă. Renunţam.
Bineînţeles, de toate aceste lucruri nu ştia nimeni. Cred însă că devenisem suspect, observam la vecinii mei întîmplă-
16
tori priviri bănuitoare, zîmbete ironice. Unii mă credeau, probabil, bolnav şi mă compătimeau, alţii mă ocoleau, considerîn-du-mă vreun tip periculos, cu care nu e bine să ai de-a face.
Intr-o zi, tocmai cînd mă aşteptam mai puţin, am primit din nou un telefon neobişnuit : aceeaşi melodie dureroasă, sfî-şietoare, de trompetă. Am stat aşa, topit în melodie, mut, apoi aceeaşi voce gravă, învăluitoare, enigmatică :
—    Bănuiam că mă aştepţi şi, iată, am venit. Nu întreba cine sînt. Nu mă cunoşti. Dacă m-ai întîlni vreodată, ţi-ai smulge sufletul şi mi l-ai dărui. Sînt atît de bogată, încît aş putea să ţi-1 înapoiez înmiit, înflorit, flori mari, dragostea mea, cu parfumuri ameţitoare.
Apoi, din nou, trompeta aceea sfîşietoare, inumană.
Rămîneam suspendat în gol, fără respiraţie, alb. Trebuia să fac ceva, să fug, să uit. Am cerut schimbarea camerei. Mi s-a oferit o încăpere plăcută, retrasă, spre curtea din interior. Era într-adevăr mai multă linişte, puteam rămîne singur, cu mine însumi, cel puţin pentru un timp. In partea aceea eram necunoscut, dealtfel, stăteam mai mult închis, nu-mi ştiam vecinii întâmplători, erau, se pare, liniştiţi ca şi mine.
La început toţi îmi erau indiferenţi. Oameni cenuşii, pe lingă care puteai trece comod, fără obligaţii, fără protocol. Ne salutam aproape imperceptibil, cu o uşoară aplecare a capului, un semn uman, firesc. Eu însumi eram, voiam să fiu, o figură ştearsă. Aşa cum mi se recomandase, încercam să dorm cît mai mult, şi dormeam. Somnul îmi făcea bine. Cădeam în somn ca într-o apă şi pluteam aşa, pe spaţii verzi, nesfîrşite.
îmi plăcea să visez şi de atîtea ori regretam întoarcerea în trezire, încît, uneori, ajungeam să confund planurile. Se făcea, odată, că, pe un cîmp imens, primăvăratec, copil fiind, ieşisem cu învăţătorul nostru să învăţăm punctele cardinale.
Stăteam toţi cuminţi şi ascultam explicaţiile :
—    Acolo este răsăritul, acolo apusul... adică Estul şi VestuL
Cuvintele sunau ciudat.
—    Acolo, departe, continua dascălul nostru, linia care uneşte cerul şi pămîntul se numeşte Orizont. E o linie închipuită pentru că, de fapt, ele nu se întîlnesc niciodată. Cu cît te apropii, cu atît se îndepărtează.
Se făcea că pornisem bezmetic să caut orizontul, să ating linia aceea închipuită. Dar învăţătorul striga la mine să mă întorc şi visul se sfîrşea cu nostalgia acelui drum întrerupt, pe care-1 trăiesc permanent.
2 — Anotimpuri — cd. 100
17
învăţătorul murise demult, colegii mei de atunci se risipiseră în cele patru puncte cardinale, iar orizontul meu de acum era o curte interioară, împrejmuită de ziduri înalte, întunecate.
4
Am înţeles că trebuia să mă rup de acolo. Din preocupările mele zilnice, din profesiune, adică din comoditate, din lene — false, înşelătoare scuze. Desigur, eram foarte ocupat, eram o persoană importantă, de oarecare rezonanţă, asta îmi făcea bine ca şi cum aş fi îmbrăcat o haină impecabilă, comandată la croitorul cel mai bun din oraş. Eram plăcut surprins să aflu de la oameni total necunoscuţi că reprezint o încredere, o referinţă, o influenţă. Oamenii mă cunoşteau în gesturi intime, uneori mărunte, cărora eu însumi nu le acordam o atenţie specială. Mi se cunoşteau prietenii şi duşmanii, preferinţele, capriciile. Se ştia, de exemplu, ce fel de vin îmi place, ce femei, ce muzică, ce anotimp, ce cămăşi, ce cravate, ce ţigări... Nu mai era nici o salvare !
Eram ca un actor încolţit din toate părţile de eleve leşinate, care trebuia să dea din coate pentru a ajunge pînă la el. Da. Asta era ! Trebuia să dau din coate pentru a ajunge pînă la mine.
Numele meu ajunsese să mă împiedice, să-mi fie primul duşman. Cum s-ar spune, eu contra eu ! Trebuia să-mi inventez o altă ipostază, mai exactă poate, mai egală cu mine însumi.
Prin renunţare la mine trebuia să ajung la mine. Atîtea măşti trebuia să cadă, măştile mele salvatoare, cărora le port o adîncă recunoştinţă, pentru că m-au apărat, atunci cînd m-au apărat, de golul singurătăţii, de haosul unor prăpăstii.
Moartea mea se desfăşura lent, pe neobservate aproape, pentru că era, pot spune, dacă pot spune, superbă, învăluitoare, tandră, cochetă, demonică, stăpînă.
Zilele mele erau nişte duminici zdrenţuite, cu întîmplări fără întîmplări, din care nu puteam ieşi, aşa cum nu poţi ieşi clin somnul de după-amiază. Mă înduioşam de bolile mele, mă îndrăgosteam de ele, le tîram după mine prin unghere şi pe bulevarde, pe la spectacole şi prin mansarde, prin muzee şi la ocazii festive.
18
Am rupt-o deci brusc. Cum s-a întîmplat exact, nu mai ştiu. Ţin însă minte bine, n-am să uit niciodată, că într-o seară de iulie, cu o ceaţă albastră şi densă că nu se vedea nimic la cîţiva metri, am luat primul tren (nu ştiu cum ajunsesem în gară) şi m-am lăsat condus de întimplări, nepăsător la ceea ce avea să se petreacă cu mine de aci încolo. Cred că ceaţa aceea a fost de vină, nu ştiu de unde sosise, căci altfel nu bănuiesc să fi plecat. Dar oricît aş încerca acum să explic acel gest, îmi dau seama că el trebuia făcut şi gata.
întâmplările esenţiale ale vieţii noastre nu au, cred, nimic întîmplător. Aşa şi cu ceaţa aceea, cu trenul acela.
Nu-mi aduc aminte să fi recunoscut pe cineva, să fi stat într-un fel de vorbă cu vecinii de compartiment, nici nu ştiu dacă eram sau nu singur, poate întreg trenul era gol, ştiu însă că am trecut prin cîteva tuneluri, simţeam munţii sprijinin-du-se pe umerii mei, şi apoi am ajuns într-o gară unde, mi-am zis, trebuie să mă opresc şi m-am oprit aici.
Nu mă aştepta nimeni. Sau poate mă aştepta. Doar mi se dăduse o adresă. Acesta era oraşul pe care-1 căutam ? Acestea străzile ? Aceştia oamenii ? Doar greşisem trenul, îl luasem la întîmplare. Dar dacă nu-1 greşisem ? Oricum, trebuia să încerc şi această experienţă ! înapoi nu m-aş mai fi întors, cu nici un preţ.
Mă aflam, deci, într-un oraş străin, la un hotel oarecare, fără nume, în oarecare siguranţă. Puteam să fiu eu însumi cît pofteam, nimeni nu ştia de nimeni sau, mai exact, toţi ştiau de toţi, asta era singura lor ocupaţie. Important era că nu deranjam pe nimeni şi nimeni nu mă deranja.
Desigur, se întîmplau uneori lucruri ieşite din comun, dar acelea erau „ieşite din comun'1.
Intr-o seară, de exemplu, venind mai tîrziu din oraş, cum eram şi puţin obosit, poate chiar ameţit de băutură — începusem doar să vizitez mai des Peştera, crezînd că o voi reîntîlni acolo pe Lola, — într-o seară, cum spuneam, am intrat liniştit în cameră, începusem să mă dezbrac, fără să aprind lumina (niciodată nu mi-a plăcut să aprind lumina noaptea) cînd, spre uimirea mea fericită, am înţeles că patul meu era locuit : nişte umeri ai unui trup, buzele unei guri, ochii unui suflet, închis acum, nişte litere ale unui nume, consoane şi vocale, culcate cuminţi în sufletul meu lipsit de îndrăzneală : era fata fără nume, fata aceea în albastru de la barul de zi al hotelului.
Eram acum beat de prezenţa ei, atît de neaşteptată şi enigmatică. O surpriză ? Era posibil. Nu ştiam ce să cred. Obser-
19
vase, desigur, cu cită patimă o priveam şi, văzînd că nu găsesc nici o soluţie practică de a lega o comunicare, o aflase ea intr-un mod cit mai original şi foarte feminin. Era lovitura ei de teatru. Asta pur şi simplu mă dezarma, mă făcea praf. Deci nu-i fusesem indiferent. Şi eu care, idiot, renunţasem aşa de uşor la ea. Ce simplu era acum totul. Şi frumos. Firesc. Totuşi, nu ştiam ce să fac. Eram pus într-o mare încurcătură. Mi-era teamă să n-o jignesc cumva, să nu pierd într-o clipă ce se cîştigă într-o viaţă. M-am aşezat pe un fotoliu în faţa ei, mi-am apris o ţigară. îmi plăcea să o privesc, să respir aerul ei cald, încărcat de miresme. O uşoară agitaţie în somn, poate un vis, o făcea din cînd în

 Xerox Cluj

Share |
Share and enjoy
  • Digg
  • del.icio.us
  • DZone
  • Netvouz
  • NewsVine
  • Reddit
  • Slashdot
  • StumbleUpon
  • Technorati
  • YahooMyWeb
10/31/2015 -
Posted by used auto sales for sale in austin
I am sure this article has touched all the internet visitors, its really really pleasant post on building up new
web site.
Permanent Link